Români[a].

De când mă ştiu văd, aud, miros, simt, gust. Observ. Procesez. Şi constat, în fiecare minut al fiecărei zile, cât de penibilă este ţara în care trăim. Nu, greşeala mea. Ţara nu este penibilă, locuitorii sunt penibili. Mai mult decât penibili: proşti, nesimţiţi, jegoşi [la propriu], nepăsători, egoişti, frustraţi şi lista poate continua la infinit. Uneori contrazicem legile matematicii şi ajungem chiar la infinit plus 1, atât de josnici suntem noi, românii, şi atâtea defecte avem. Pentru cei care sunt pregătiţi să mă contrazică: think twice.

Ieşiţi afară în aerul poluat, intoxicaţi-vă puţin, inhalaţi mirosurile îmbietoare ale ghenelor, tomberoanelor, mortăciunilor care zac prin tufişuri şi ale excrementelor animalelor, eventual şi ale oamenilor, adulmecaţi mirosurile de transpiraţie sau de jeg din mijloacele de transport în comun; gustaţi mâncarea stricată care zace de luni sau ani de zile pe rafturile magazinelor, şi cu ocazia asta vă urez toxiinfecţie alimentară cât mai plăcută şi sper să treacă repede; priviţi şuncile tremurânde de pe toţi fast-food-iştii şi shaorm-iştii care le etalează fără nicio jenă, admiraţi tricouri roz mulate cât mai bine pe burţi cât mai mari de bere şi seminţe, ochelari de soare mai mari decât feţele pe care sunt “aşezaţi” – asta în cazul în care nu este faţa aşezată pe ochelarii de soare -, admiraţi grupurile de 20-30 de persoane pe care nu le deosebiţi între ele, adică un grup de o persoană multiplicată de 20-30 de ori, sau haitele de câini vagabonzi înfometaţi care atacă trecătorii din nevoia de a mânca ceva, orice. Uitaţi-vă la toţi homeless-ii, în ce situaţie se află, cum se poartă, cum sunt trataţi de ceilalţi şi cum sunt priviţi în societate, în ciuda faptului că sunt tot oameni. Trăiţi în condiţiile alea o lună, dacă vă consideraţi egali cu ei. Deschideţi televizorul şi urmăriţi fiecare program de ştiri timp de o oră, maxim două. Uitaţi-vă cine ne conduce şi veţi înţelege de ce suntem aşa. Mergeţi pe centură [nu e un îndemn pentru domnişoare; mergeţi cu un mijloc de transport ca să vedeţi ce este România]. Mergeţi prin şcoli, aflaţi situaţiile anumitor familii. Mergeţi noaptea pe străzi, printre blocuri, dacă aveţi curaj; veţi afla cum se supravieţuieşte în România. Staţi internaţi în spital o lună, să vedem dacă veniţi mai sănătoşi sau mai bolnavi, cu purici, păduchi şi alte insecte, sau mai curaţi ca niciodată, mai înfometaţi sau mai sătui, arătând mai rău sau mai bine. Ascultaţi, când mergeţi pe stradă, simfonia de zgomote din jungla urbană: maşini, claxoane, înjurături, manele la maxim, ţipete, urlete, telefoane sunând încontinuu, mulţimi de oameni vorbind necontenit, câini lătrând, tramvaie huruind. Mergeţi cu role, bicicletă, maşină, orice vehicul cu roţi pe drumurile din România. Priviţi cruzimea şi ura din stradă, şi, în acelaşi timp, naivitatea şi prostia. Urmăriţi organizarea din România. Lăsaţi ca la prima adiere a vântului, tot praful şi toată mizeria să vă intre în ochi. Simţiţi-vă ca acasă, pentru că asta este casa noastră, a românilor.

Dacă toate lucrurile astea nu v-au scârbit, nu v-au trezit nici măcar o părere de rău, atunci sunteţi cauze pierdute şi nu vă respectaţi. Dacă v-aţi respecta sinele câtuşi de puţin, aţi face măcar pustiul de bine de a arunca GUNOIUL în COŞUL DE GUNOI, nu PE JOS, exemplu pe care l-am dat de atâtea ori. Este puţinul pe care îl putem face noi, românii, pentru a ne respecta pe sine. Iar dacă ne respectăm pe noi, îi respectăm şi pe alţii. Dacă fiecare ar respecta obligaţiile pe care le avem ca cetăţeni civilizaţi, poate că am putea schimba ceva. România nu ar exista fără români, iar dacă românii sunt cum sunt, ţara nu poate fi diferită. Nu vreau ca acest post să sune ca o reclamă la ProTV, vreau doar să atrag măcar puţin atenţia asupra moralului.

Dacă vă simţiţi români şi vreţi să fie o laudă, nu o jignire, schimbaţi ceva. Pentru că puteţi.

Am scris post-ul ăsta pentru că sunt scârbită la maxim de oamenii din jur şi încerc să le arăt oamenilor cum suntem. Dacă vreţi să fiţi altfel, arătaţi că sunteţi altfel. Promovaţi schimbarea, pentru că va fi mereu binevenită. Schimbaţi măcar unul din lucrurile de mai sus şi aveţi tot respectul tuturor românilor cărora le pasă, vă garantez.

Asta a fost tot ce am avut de zis.

Blonde.

Concert.

Hello, people. M-am întors cu material. Well, nu chiar material… poate doar ceva recent despre care m-am trezit să scriu.

Am fost duminică, 10 iulie, la concertul Bon Jovi Live. Ce-i drept, aşteptam de mult concertul, aşa că a meritat să stau atâtea ore în soarele arzător. Pe la 3 şi ceva am ajuns acolo, pentru că pe bilete scria că intrarea se face la ora 3. Tipic românilor, intrarea s-a făcut o oră şi jumătate mai târziu, adică la 4 jumate. Cum s-a dat gărduleţul la o parte, toţi s-au îmbulzit să ajungă mai repede, să prindă locuri mai în faţă, să-şi ia o berică, un suculeţ sau un hot dog. Odată ajunşi acolo, s-au dus să ia pernuţe de la Vodafone [în mare pentru că erau moca, cel puţin asta am auzit; al doilea motiv, vroiau să stea jos şi asfaltul era prea fierbinte]. Majoritatea şi-au pus pernuţele pe jos şi s-au făcut comozi, aşteptând să înceapă concertul. Unii făceau plajă, băieţii la bustul gol, fetele în sutiene [am văzut şi persoane în costume de baie, ceea ce m-a surprins, pentru că venisem acolo la concert, nu la plajă…dar românii, inventivi, le-au făcut pe amândouă deodată], ungându-se cu creme de plajă, de-alea cu SPF 5739,(217403) care nu te protejează de nimic, doar atrag ţânţari şi muşte de căcat. Trecând peste partea cu bronzatul şi plaja, am văzut pe acolo oameni de toate vârstele, toate genurile, de la roacheri înrăiţi până la cocalari, de la shakiriste până la indecişi şi nu pot să spun că un anumit gen era dominant, ceea ce m-a încântat într-un fel. Pe de altă parte, unii erau cam pretenţioşi; în timpul concertului vroiau să aibă loc să se mişte, să scoată telefonu’, să stea tolăniţi, ceea ce la concerte nu prea există – ai atâta spaţiu cât ocupi în poziţie de “drepţi!”. În rest, mulţimea a fost chiar agreabilă: nu foate agitaţi, dar suficient de energici încât să reziste 8 ore în căldură şi 5-6 ore în soare, poate chiar mai mult, şi să mai şi urle şi să cânte şi să dea din mâini şi să bată din palme şi să ţopăie timp de 3 ore fără oprire.

Toată lumea s-a ridicat în picioare entuziasmată când prima formaţie şi-a făcut apariţia, în mare pentru a face probe: cât de bine văd scena din unghiul x, cât spaţiu au nevoie pentru a face mişcarea y şi cum trebuie să stea pentru ca niciun dătător din coate z să nu ajungă  în faţa lor. De asemenea, mulţi erau curioşi să vadă cine va cânta în deschidere. Prima formaţie, am aflat ulterior, se numea Quantiq. Am găsit pe un site un review al concertului, care mi s-a părut că a descris cel mai bine ceea ce s-a întâmplat la concert. Despre Quantiq scrie cam aşa:

Quantiq seemed the least appropriate for the “friendly” kind of rock that Bon Jovi are playing. The band, although very talented and with potential proved too dark for the circumstances and more fitting for festivals as Artmania, for example.

[Pentru cei care nu înţeleg, Google Translate ar putea deveni un foarte bun prieten].

Nu pot spune că muzica lor a încântat mulţimea în aşa măsură încât aceasta să urle şi să aclame, eventual să ceară bis-uri, pentru că toţi aşteptau cu nerăbdare ca formaţia Bon Jovi să-şi facă apariţia, însă nici huiduiţi n-au fost.

A doua formaţie, însă, a făcut ceva furori. Se numeşte Stillborn şi a reuşit să surprindă publicul într-un sens pozitiv, având-o ca solistă pe Aura Pohoaţă, a cărei voce a uimit o mare parte din spectatori. De asemenea, a avut şi prezenţă scenică, ceea ce reprezintă un mare plus. Pe acelaşi site de care am vorbit mai sus scrie despre Stillborn:

Stillborn, on the other hand, rocked their way into the hearts of classical rock lovers, as, in spite of the fact that the band members appeared to be in their twenties, what they performed was good old-fashioned ‘70s/’80s rock. Lead singer Aura Pohoaţă has the perfect voice in that sense, a modern mixture between Heart’s soulful and laidback Ann Wilson and Guano Apes’s enraged vocals of Sandra Nasic.

Apoi a început nebunia. Oamenii s-au înghesuit şi mai mult, au început să aclame, să urle şi să sară de bucurie când pe ecran se vedea ceva. Era semnul că ceva urma să se întâmple, aşa că “oamenii cu mânuţe fremătânde”, ca să citez un mare om în viaţă, neştiind exact dacă urma să-şi facă apariţia formaţia mult aşteptată sau dacă era o reclamă la un şampon, au scos muniţia [camere de filmat, pancarte cu “I love you”, “Bon Jovi” – paranteză la paranteză: simţeaţi nevoia acută să le reamintiţi cum se numesc ei ca formaţie? -, steguleţe ale Bulgariei – aici simt nevoia să citez pe cineva “acum n-o să mai spună <<I love you Budapest>>, o să spună <<I love you Sofia>>” – şi un steguleţ al Israelului; de-abia pe la mijlocul concertului am aflat că pe acolo se flutura şi steagul nostru, chiar unul pe care scria “Bon Jovi”] şi au început să urle şi să ţipe şi să scandeze, iar toate aceste sunete au devenit mai puternice şi mai intense când membrii formaţiei [exceptându-l pe Jon, solistul] au urcat pe scenă şi şi-au ocupat locurile. Când Jon, însă, a urcat pe scenă, toţi fanii înfocaţi au început să urle la volumul maxim +1 pentru ca el să ştie că ei cu toţii erau acolo, ca şi cum el nu ar fi ştiut deja asta. Când mulţimea a rămas fără aer, s-au auzit primele acorduri din prima melodie şi, cu aer sau fără, mulţimea a început din nou să urle, iar când nu urlau, cântau cu Jon. Formaţia a întreţinut foarte bine publicul, nu i-a lăsat un moment să tragă aerul ăla mult dorit în piept.

Nu are rost să vă spun cu ce au început, cu ce au continuat şi cu ce au terminat, pentru că nu este o problemă esenţială. Cei cu adevărat interesaţi pot da un sărci pe Goagăl, ca de exemplu “bon jovi bucharest setlist” şi sunt convinsă că veţi vedea printre primele link-uri unul care începe cu http://setlist.fm … iar pentru a afla cum le-a cântat la concert puteţi da un sărci similar pe Iutub, ceva în genul “concert bon jovi bucuresti” şi veţi găsi filmări de la aproximativ toate melodiile.

Motivul pentru care am scris, de fapt, acest post, este că am vrut să arăt că românul e român până la capăt, chiar şi la concerte – o să explic imediat de ce.

În primul rând, imediat cum membrii formaţiei şi-au făcut apariţia, balcoanele Palatului Parlamentului s-au umplut de persoane dornice să asculte [nu sunt prea sigură de partea cu văzutul, dar de auzit sigur au auzit] concertul; la fel şi geamurile şi balcoanele clădirilor din jur. Din câte am înţeles [nu bag mâna în foc pentru asta, pentru că nu sunt convinsă că a fost aşa], s-au vândut bilete pentru a vedea concertul din aceste clădiri şi din Parlament, lucru care nu mi se pare corect, pentru că banii pe bilete nu au ajuns unde trebuia să ajungă. De asemenea, cei care au sărit gardul în timpul concertului [pentru că asta chiar s-a întâmplat] ar trebui amendaţi cu dublul preţului unui bilet, din punctul meu de vedere. Eu am plătit biletul şi am aşteptat 5 ore în soare şi în căldura aceea infernală pentru a vedea şi auzi ceea ce alţii au văzut şi au auzit doar sărind un gard. Ceea ce s-a întâmplat este tipic românesc şi din cauza acestui “tipic românesc” îmi este ruşine că m-am născut într-o ţară de nesimţiţi. Cine se simte, foarte bine, să se simtă în continuare; eventual să încerce să schimbe ceva.

În al doilea rând, mi s-a părut de-a dreptul imoral să văd oameni pe jumătate dezbrăcaţi. Mulţi spun că “era cald”. Cald este în fiecare zi de vară, dar nu este nimeni obligat să vă admire şuncile pe care le-aţi etalat fără niciun fel de jenă pentru că era cald. Nu zice nimeni să veniţi înfofoliţi până-n gât, dar nu să faceţi show de striptease, să ne arătaţi ce modele de sutiene au mai adus pe la Jolidon, sau la magazinele din piaţă, sau cât de mult staţi pe canapea mâncând cefe de porc şi cotlete de vită; nu doreşte nimeni să ştie de câţi 100 de ani beţi 5-6 beri pe zi, sau să vă admire părul de pe piept, de pe spate şi aşa mai departe. Există o cale de a vă îmbrăca sumar şi în acelaşi timp decent. Se numesc maieuri, pantaloni scurţi sau fuste scurte şi şlapi sau sandale. Nu cred că ar fi deranjat pe cineva să vadă 55.000 de oameni în astfel de ţinute. Însă noi, românii, când e cald afară, ne ungem cu creme şi ne etalăm toate părţile corpului, că “e cald”. Mai e şi faza că s-au apucat unii să facă plajă. Nu îmi face mare plăcere să văd oameni în IOR făcând plajă, dar la concerte! Trecând şi peste asta…

Toată faza cu bis-urile a fost un alt românism. Pe principiul “bă, dacă tot am dat io 2 milioane pă bilet, ce căcat vor ăştia, să plec după 2 ore acasă? Păi io am venit la concert, am bătut atâta drum şi ăştia vrea să plece. Mamă, păi mă duc şi-i bat, să moară ce-am pă casă! Păi io urlu până vine ăştea înapoi!”, formaţia a fost întoarsă din drum de 3 ori. Recunosc, eu chiar vroiam să-i mai aud cântând, dar în jurul meu, oamenii, după ce urlau după formaţie să se întoarcă şi formaţia se şi întorcea, îşi dădeau ochii peste cap, exasperaţi, întrebând cu voce tare “iar se întorc mă ăştia? vroiam să plec acasă…”. Asta este pură prostie. Dacă VREI să pleci acasă, n-o să te oprească nimeni, de fapt mulţi se roagă în gând SĂ PLECI odată acasă pentru că ei nu văd DE TINE. Unii, când s-au plictisit, au plecat pur şi simplu acasă. Dar restul, dacă tot au dat BANI pe un căcat de BILET, cum să PLECE înainte să se termine CONCERTUL? Auzi! Unii au venit fără să ştie vreo melodie, sau, mă rog, ştiau “It’s my life” şi “Livin’ on a prayer”, eventual şi “You give love a bad name”. Atât. Dar ei au venit la concert pentru că toată lumea a mers la concert, pe principiul “hai şi noi!”. Nu văd logica în asta, dar în fine. Revenind la idee, mulţi au stat până la sfârşit doar de dragul de a sta până la sfârşit, ceea ce mi s-a părut absurd, însă nimic nu mă mai miră având în vedere că vorbim de România.

Chestia cu “hai să luăm tot ce se dă moca” a fost un alt românism pe care efectiv nu-l înţeleg. Se dă moca, ok, dar ÎŢI TREBUIE? Românii nu ţin cont de asta. Au luat teancuri de ziare, pe care ulterior le-au aruncat PE JOS [nu în multele tomberoane amplasate peste tot special pentru a nu arunca gunoaiele pe jos]. Aceeaşi soartă au avut-o pernuţele oferite de la Vodafone pentru a putea sta pe jos fără să ne murdărim sau să ne ardem: oamenii luau câte 3-4, poate şi mai multe, doar pentru ca, în final, să le arunce lângă ziare. Nu mai vorbesc de multele pahare din care oamenii au băut apă, răcoritoare sau bere, care au ajuns în acelaşi loc cu ziarele şi pernuţele. Cea mai mare nesimţire a fost că oamenii care prinseseră locuri lângă tomberoane au aruncat gunoaiele tot pe jos. Nici nu mă aşteptam ca toată lumea să arunce gunoiul la tomberoane, dar tomberoanele erau aproape goale şi tot gunoiul zăcea pe jos. N-o să înţeleg niciodată cum pot oamenii să fie în halul ăsta de nesimţiţi – recunosc, şi eu mai arunc pe jos; greu să găseşti un român care în viaţa lui nu a aruncat un gunoi pe jos. Partea mai tristă e că sunt mulţi care n-au aruncat niciodată gunoiul într-un coş de gunoi.

O altă dovadă de nesimţire e că la sfârşitul concertului, oamenii, în loc să iasă în mod civilizat pe unde au intrat, au călcat pe iarbă, fiecare mergând în legea lui, câlcându-se în picioare, înjurându-se… tot tacâmul.

Încă o chestie legată de prostia românilor şi de formaţia Bon Jovi: pe pagina de Facebook a solistului, în urma concertului, zeci, poate chiar sute de români au asasinat limba engleză în toate felurile posibile, arătând, încă o dată, cât de proşti suntem, asta ca să nu mai vorbim de faptul că mulţi i-au scris chiar în română, fără să ţină cont de faptul că niciun membru al formaţiei nu ştie română şi nu cred că îşi va da vreunul silinţa să afle ce dracu a scris Bădiţa Ion pe pagina lor de Facebook [nu, niciun utilizator al Facebook-ului pe nume Bădiţa Ion n-a postat nimic pe pagina de Facebook a lui Jon sau a formaţiei, asta în cazul în care s-a apucat cineva să caute deja, sau bate pe cineva gândul să-l caute când termină de citit aici]. Toţi au scris romane de dragoste pe paginile respective, scrisori de dragoste şi ce le mai cacă mintea românilor, fără să se gândească măcar pentru o clipă că lor NU LE PASĂ ce scriu ei acolo, pentru că mai sunt atâţia oameni all around the world care scriu aceleaşi căcaturi pe care le scriu şi ăştia, doar că în alte limbi [un fel de momentul ăla în care Dumnezeu a amestecat limbile şi bla bla] şi sunt atâţia alţii care asasinează limba engleză la fel de frumos ca şi ei şi sincer sunt destui. Dar nu, că noi românii suntem mai cu moţ şi sigur că dacă Jon Bon Jovi a dat like la comment-ul meu l-a citit pe tot şi s-a îndrăgostit de mine şi probabil vrea să mă invite să mâncăm o pastramă împreună, da’ nu ştie cum să zică şi acum e fanul meu numărul 1 şi la următorul concert aici o să mă invite pe scenă să cânt cu el şi sigur următoarele melodii pe care o să le compună o să fie pentru mine şi… Visaţi prea mult. Lui puţin îi pasă dacă voi existaţi sau nu, pentru că mai are milioane ca voi la picioare [la propriu – asta când e pe scenă].

În concluzie, chit că e Ion Dolănescu ăl mic, chit că e Jon Bon Jovi [constat că au şi nume asemănătoare], românu’ tot de pe acelaşi câmp vine, îmbrăcat la fel, la fel de prost ca atunci când nu se născuse şi tot cu aceeaşi atitudine şi faţă de bou. Cine se simte, n-are decât, puteţi să mă înjuraţi, să mă bateţi, dar nu puteţi să mă contraziceţi – pentru că majoritatea dă tonul şi majoritatea aşa sunt. Minorităţile, ciocul mic şi să sperăm la mai bine – sau să ne mutăm din ţară.

Nu am scris acest post ca să sufăr că am fost la Bon Jovi, pentru că au mai fost vreo 55.000 de oameni acolo, deci nu am cu ce suferi. Am scris post-ul pentru a vă arăta, încă o dată, cât suntem de… români. Definiţia românilor o ştiţi cu toţii.

I rest my case.

Blonde.

Scurt.

Nici nu m-am întors bine, că WordPress-ul se revoltă deja. Nu a vrut să mă lase să postez. Nevermind.

Trebuie să recunosc că m-am lăsat pe tânjeală; a fost un an cam aiurea, destul de greu, am trecut prin tot felul de stări şi situaţii şi probabil că cel mai bine ar fi să las baltă subiectul. N-am de gând să scriu un post kilometric, I’m really not in the mood. Am vrut doar să vedeţi că [încă] trăiesc şi promit că în curând o să apară un post tipic blogului, a.k.a. an endless post.

Nu ştiu ce a mai rămas de zis, mi-am neglijat blog-ul exagerat de mult, aşa că o să fac acum tot posibilul să recuperez [sper să reuşesc să postez măcar o dată pe săptămână. N-am nici cel mai mic strop de inspiraţie, aşa că trag tare să scot măcar 300 de cuvinte. Sper să-mi iasă.

To be honest, am o tonă de draft-uri începute şi niciodată duse până la capăt. Îmi pare foarte rău că n-am fost în stare de mai mult într-o perioadă în care am lenevit cât s-a putut. Aş încerca să le termin, însă erau adecvate perioadei în care mă apucasem să le scriu; le-aş putea numi “expirate” sau “depăşite”, însă numindu-le, nu le transform în post-uri, deci tot degeaba. Aparent, apăs de prea multe ori enter. Nu ştiu cum se vede odată ce postez, dar în draft-ul ăsta se vede chiar aiurea, aşa că o să încerc să menţin cât mai mult o idee, ca să nu mai apară două rânduri, apoi pauză, apoi un rând, apoi altă pauză – it really sucks, because that’s not the point of a blog. Whatever; revenind la blog.

Mi s-a sugerat [şi nu doar o dată] de către [cred că cel mai entuziasmat] un cititor al blog-ului, să vorbesc despre RObotzi. La început mi s-a părut un subiect prea comun; pe vremea aia era în vogă să te uiţi la RObotzi, toată lumea vorbea despre asta, era un total nonsense, ca să nu mai spun că acum o parte din cei mai înflăcăraţi fani de atunci nu se mai uită acum; pentru că şi RObotzii s-au fumat. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu cred că este exact cum era când au apărut, doar că lumea simte nevoia de ceva nou, aşa că dă-i dracu de RObotzi, right? Wrong. Dacă eraţi genul ăla de fani, aţi fi ieşit în stradă şi aţi fi cerut ca RObotzi să se difuzeze şi la televizor; să fie pretutindeni, de fapt. Însă o mare parte din fani erau, de fapt, “fani” dornici de a obţine popularitate, pentru că dacă ştiai toate replicile lui MO şi F.O.C.A. erai cel mai şmecher.

Multă lume spune că RObotzii nu mai sunt ce erau iar eu sunt de acord. Însă neg cu vehemenţă şi voi susţine sus şi tare că nu sunt mai naşpa. De fapt, din contră, evoluează. Vreau să-i văd pe domnii & doamnele care susţin că RObotzii sunt naşpa cum creează un serial amuzant şi îl ţin până la episodul 24 cel puţin. Condiţiile sunt să aibă din ce în ce mai mulţi vieweri şi să aibă glume bune de la început până la sfârşitul fiecărui episod. Dacă într-o săptămână, o echipă de cel puţin 10 astfel de hateraşi reuşeşte să facă un episod cel puţin la fel de bun ca primul din RObotzi, jos pălăria din partea mea. Să nu uităm totuşi că în spatele serialului RObotzi sunt numai 3 oameni.

Ideea i-a venit unuia dintre ei la duş. Ştiu, sună…epic, însă este dovada clară că duşul îi înzestrează pe oameni cu mult talent. A născut mulţi cântăreţi, cel puţin. Restul încă mai sparg oglinzile din baie încercând să ajungă la nivelul următor. Concluzia: duşul este multifuncţional.

Cred că am scris destul pentru azi, o să dezbat tema “RObotzi” cu altă ocazie, mai pe îndelete. Până atunci, subscribe if you want to know when I post something new and thanks for your patience, my dear readers. Sper să ne citim cât de curând.

P.S.: încep să văd din ce în ce mai des structura “ne citim” în diverse locuri pe net. E de bine sau de rău?

Love you a lot,

Blonde.

La mulţi ani, 2000… [bă, era 10 sau 11?] !

Cum spune şi titlul, la mulţi ani, să sperăm că anul ăsta o să fie mai bun decât anul trecut, să aveţi parte de tot ce vreţi [fete bune şi nebune, bani, merţane, nu ştiu eu d-astea!] şi la mai multe post-uri! Să încep cu începutul…:

N-am mai scris de un an, să dea dracii! Păi da mă, Crăciun, Revelion, astea cu “n” la sfârşit, m-au cam ţinut ocupată. În noul an m-am întâlnit cu persoane pe care chiar nu le-am mai văzut de mult şi ăsta e un lucru bun. Mai o bârfă, mai ceva… merge, mă. M-am uitat în seara asta la Titanic, old but still good. Da, ştiu, e doar un film, dar nu vi s-a întâmplat să spuneţi “mamă, faza asta parcă a fost scoasă din filme!”, şi filmele nu erau dacă nu era realitate. Aşa am ajuns la concluzia că o fază de genu’ se poate întâmpla în orice moment. Dacă peste o săptămână ar traversa Atlanticul cel mai mare vas din lume şi dintr-o serie de erori, s-ar scufunda? Sau ar arde? Sau dacă ar începe al treilea război mondial? Sau un război oarecare? Ne-am trezi de dimineaţă, toată casa goală, nimic n-ar merge, am ieşi în oraş şi am vedea că e război? Apropo de asta, recomand tuturor un film care mie personal mi s-a părut superb, “Tomorrow when the war began”. N-are rost să vă spun despre ce e vorba, pentru că în primul rând, titlul spune tot, iar în al doilea rând, aveţi IMDb, YouTube, Google şi ce site-uri mai vreţi voi pentru asta. Aşa că, revenind la idee, orice s-ar putea întâmpla oricând, aşa că hai să ne adăpostim cu toţii în…tancuri! Da, sec.

În legătură cu titlul, Revelionul înseamnă petrecere. Petrecerea înseamnă băutură. Băutura înseamnă că nu-i mai pasă nimănui ce naiba sărbătorim, atâta timp cât avem băutură. Mă rog, nu e chiar aşa, am făcut şi eu o conexiune aiurea. Pentru toţi cei care mă cunosc [sau nu] şi ar putea să jure cu ceru’ şi cu pământu’ că m-am îmbătat, ei bine, wrong. Aşa că replica de la titlu nu-mi aparţine. Cine ştie,… ştie. Trecând şi peste ideea asta, am avut un Crăciun fără zăpadă, da’ tot a fost mişto. Toată treaba cu colindatu’ a devenit o adevărată afacere pentru ăştia tinerei, mă jur. Au început să vină de pe 20 decembrie la mine, nu mi-a venit să cred. Parcă şi văd că pe 24 iulie vin la mine:

-Primiţi cu colindu’?

-Da, da’ nu vă dau nimic.

-Du-te-n … de … proastă, băga-mi-aş …, f… în … de … etc.

…şi peste 2-3 ani vezi că îţi sparg uşa, intră, fură tot ce ai şi îţi aruncă un “la anu’ şi la mulţi ani” în timp ce ies. Da, sună promiţător. Pentru că vezi armate de copilaşi [mă rog, copilaşii nu mai merg cu colindu’ că ăia mai mari îi bat ca să ia cât mai mulţi bani] pregătindu-se de atac, cu bocceluţe sau trăistuţe, făcând ambuscade pe la blocuri, sunând la sonerii până se simte cineva să le deschidă, mergând pe la ăia cu vile, bătând în porţi cu pumnii şi picioarele, trezind lumea din somn şi răcnind cel mai scurt colind, singurul, desigur, pe care îl ştiu pentru bani. Şi când omu’ le dă portocale, mandarine, mere, covrigi, cozonac, nuci, ciocolate sau mai ştii ce, îi înjură de toţi morţii după ce închid uşa. Îi mai vezi pe ăia care se opresc în faţa scării şi numără teancurile de bani, că bancnotele de mult nu se mai numără. “Un teanc ţie, un teanc mie, ţie juma’ dă teanc că n-ai grohăit calumea şi ai mâncat toate stafidele din cozonac. Şi restu’ iau io!” după care se duc la următoarea scară. Şi tot aşa, strâng cu milionu’, şi în două-trei zile îi auzi “io nu merg la patinoar că nu mai am bani şi mama nu-mi dă!”. Păi te mai miri de ce. Toate peste toate, dacă s-ar croncăni tot anu’, am scoate grămezi de bani.

Altă chestie naşpa în perioada asta: ăia care se duc la Revelion undeva, se îmbată, ajung ei cum ajung acasă şi a doua zi [sau a treia, depinde cât dorm], nu-şi mai aduc aminte nimic.

-Tu ce-ai făcut mă de Revelion?

-Nuuu ştiu!

-Hai mă, las-o p-aia cu “nuuu ştiu!”, tu zi ce-ai făcut, că nu eşti Mirel!

-Nuuu ştiu d-astea! Mă, adevărat acuma, habar n-am ce-am făcut, eram mangă şi mi s-a tăiat filmu’! Şi m-am trezit într-o casă. După o oră am aflat că-i a mea. Aşa că m-am liniştit şi m-am culcat la loc.

Sau mai sunt ăia care stau într-un colţ şi se uită. Cu sticla în braţe, logic. Dar ei stau şi se uită. Ce Revelion blăniţă tre’ să aibă ăia.

-Ce-ai făcut de Revelion?

-M-am uitat.

Ăştia nu diferă mult de ăia care se fac muci. Dar ăştia care se uită măcar se pot lăuda că ştiu ce-au făcut. Nu că ar fi făcut a 100-a minune a lumii. Mai tare faza la beţivani e că se duc a doua zi pe la toţi, punând întrebarea “bă, eu ce-am făcut aseară?”. Fiecare îşi aminteşte o parte şi ăsta stă vreo 3-4 zile să pună poveştile cap la cap şi să afle răspunsul la cruciala întrebare. Faza tare e că după câteva zile se plictiseşte de investigaţii şi spune “bă, da’ cui îi mai pasă?” şi lasă totul baltă. Eşti tare, gogule!

Mai era şi faza cu ăia care nu suportă un anumit gen muzical [cea mai cunoscută replică “nu suport manelele!”] dar au dansat pe acel tip de muzică la Revelion [celebra “da’ ne-am rupt toată seara pe manele! Şi hai să-ţi spun pe care le-au pus! Aia a lu’ X care se numeşte Y, aia a fost mega! Stai să-ţi fredonez, poate o ştii…”] şi aşa se întâmplă de multe ori. Da’ lasă, că o dată pe an e Revelionu’!

Mai am puţin şi scot 1000 de cuvinte la postu’ ăsta frumos, cu care mă lupt de aproape o oră. Şi din lupta asta, tastatura iese bătută. E bine.

Pentru următorul post, vreau întrebări de genu’ “cum ar fi dacă…” de la scumpii mei [cei doi] cititori [ceva gen “cum ar fi dacă am putea citi gânduri” sau “cum ar fi dacă n-ar fi existat Băsescu?”]. Vă prindeţi voi. Iar după post-ul ăla o să fie unul cu răspunsurile la întrebările “cum ar fi dacă…” . Asta a fost o propunere a unuia dintre cei doi cititori şi n-am putut refuza, pentru că sună interesant. Vreau să văd ce iese.

Şi cum am făcut 1000 de cuvinte şi am băut două frappe-uri şi a trecut o oră jumate de când s-a terminat Titanic şi o oră de când am început să scriu, am decis să mă duc şi eu să mă culc, că am cam obosit. Aştept idei şi sugestii de alte post-uri [după ce facem faza cu întrebările şi răspunsurile, dacă ne iese], propuneri de filme, seriale, cărţi sau orice vreţi voi. Vorba ălora de pe YouTube: rate, comment, subscribe! şi ne mai citim.

Love you,

Blonde.

The 1st of December – The Beginning of a Perfect December!

În primul rând, la mulţi ani tuturor românilor, la mulţi ani România! Nu pentru că sunt eu o mare patrioată sau ceva, dar m-am născut şi trăiesc în ţara asta, înconjurată de aceşti oameni and honestly I felt like writing that. Oricum, trecând peste toată chestia cu ziua naţională şi toate celelalte, ţin să precizez că în ciuda frigului şi a gheţii şi a fulgilor care mai cad din an în paşte, chiar am avut o zi bună. Da, am fost toată ziua pe drumuri, da, am făcut toată ziua asta şi aia, dar tot a fost genial. Am făcut proiectul la istorie şi mă bucur că ne-am înţeles chiar foarte bine şi am lucrat toţi cot la cot [cei care au venit]. În fine, probabil nu vă interesează detaliile legate de proiectul nostru, it’s no big deal anywayz. Ceea ce m-a şocat a fost că totul e îngheţat, sincer n-am mai văzut aşa un îngheţ, cel puţin nu de 1 decembrie.

Aş mai scrie, dar nu prea am idei despre 1 decembrie [de fapt am, dar nu pentru post-ul ăsta, mă apuc de altul acum], aşa că am vrut doar să-mi exprim fericirea şi optimismul faţă de luna asta, care se anunţă a fi o lună superbă, pentru mine cel puţin.

P.S.: Balul Bobocilor al Colegiului Naţional “Iulia Hasdeu”, 5 decembrie, Turabo Society Club, cântă Connect-R, Surprise DJ şi Streetdance. Can’t wait! <3

Life.

Da, ştiu, n-am mai scris de mult, blog-ul a fost mort, obosit, rupt, leşinat, distrus, în comă alcoolică [he totally blacked out], acuma s-a întors şi el, puţin ameţit şi aproximativ mahmur [evident că-i şi puţin confuz]. Ok. Nu asta s-a întâmplat. Ideea e că n-am mai avut timp să scriu, să postez, stuff like that. Liceul mă omoară. Şi nu în sensul că stau până târziu să-mi fac teme sau să învăţ sau ceva de genu’, pentru că asta sincer nu mă preocupă prea tare; de învăţat nu stau să învăţ decât la materiile de bază, şi asta la şcoală. Iar temele… Mda, frumos azi afară. De fapt, chiar n-a fost frumos, spre deosebire de zilele trecute. A fost naşpa. Şi asta pentru că mi-am adus eu aparatul foto la şcoală; când îl aduc se face brusc urât afară şi nu iese nicio poză bine. Ok, asta, sau trebuia să ascult vremea ieri. Nevermind that. Se pare că soarta are ceva cu mine. Nu, pe bune… Aş da exemple mai concrete, dar s-ar putea să creez un mic Big Bang, aşa că mai bine tac. Aştept să vină odată vacanţa, sunt extrem de obosită, mă culc obosită la 11 şi mă trezesc la 10 chiar mai obosită decât atunci când mă culc, iar aici apare întrebarea: de ce dracu mai dorm? Întrebare fără răspuns, sau cu un răspuns de genu’ “du-te bă şi culcă-te”, deci mai bine o lăsăm aşa. Mi-e lene. Mi-e lene să mă mişc, mi-e lene să dorm, mi-e lene să stau, mi-e lene să mănânc, mi-e lene să tastez, mi-e lene să râd, mi-e lene să-mi fie lene [există expresia asta? Sună dubios, pe moment nici nu i-am înţeles sensu’, în ciuda faptului că eu am “gândit-o”]. Nu adică pe bune am momente în care m-aş întinde pe jos în mijlocu’ străzii şi m-aş culca. Pe principiul “de ce nu?”.

Am emoţii pentru mâine. Da, mă înscriu la miss. Puteţi să râdeţi, să faceţi mişto, nu-mi pasă. Ştiu că eram total împotrivă la început, dar bănuiesc că nu vă interesează ce şi de ce s-a schimbat în micuţul meu neuron [his name is Jimmy *grin*]. E proba de talente de care am aflat de-abia ieri la care nu ştiu ce să fac. Mi-e târşă să mă duc aşa aiurea acolo, dar puteau mă nene să pună un afiş pe uşă “bă PROŞTILOR, INAPŢILOR, vedeţi mă CRETINILOR că aveţi probă de talente, mânca-v-ar mama” şi gata cu toată tevatura. În schimb, au ales să facă un telefon fără fir şi cine ştie ce e, de fapt, acea probă de talente. Ştiţi foarte bine că nu sunt optimistă şi că în capul meu se derulează filmul celui mai penibil moment din viaţa mea în care eu intru acolo, toţi încep să râdă, iar juriul, printre hohote de râs îmi spune “marş afară”. Dar sunt încrezătoare şi ştiu că oricât de urât ar ieşi, n-o să mă iau prea tare la bătaie cu prima persoană care mă enervează.

Ok, lăsând şi asta la o parte, viaţa îşi bate joc de mine. Mă jur. Nu la modu’ la care îşi bate joc de anumite persoane pe care Dumnezeu le-a înzestrat cu darul enervării altor persoane şi cu egocentrism. Nu, la modul că fix când vreau şi eu să chiulesc, profa care n-a pus niciodată absenţe se trezeşte atunci să pună. Şi când afli îţi vine să înjuri şi să arunci cu ceva, dar apoi te linişteşti ştiind că şi dacă vroiai să vii la oră tot nu ajungeai înainte să pună absenţele pentru că ţi-a fost prea lene dimineaţă ca să te dai jos din pat, iar la 12:15 erai în pijama şi îţi beai cafeaua de dimineaţă. Când te-ai prins cât e ceasu’ [şi desigur că la şcoală n-o să te duci în pijama] ştiai deja că la prima oră nu mai ajungi aşa că ai zis “hai în Gene!” şi în Gene te-ai dus [haşdeiştii cunosc].

Apoi ai aflat că întreg universul e împotriva ta din simplul fapt că la toate celelalte ore nu s-au pus absenţe.

Şi cam aşa păţesc în fiecare zi a vieţii mele. Îmi doresc ceva şi se întâmplă exact pe dos. Şi când recurg la psihologia inversă, universu’ e tot cu un pas înaintea mea şi mă ignoră – se putea şi mai rău de-atât? Nu mă, stai liniştită. Daa, dar nu e aşa palpitant când vin toate relele deodată.

Am mai scris un post, mai în fugă aşa, dar cât să nu-mi pierd cei 2 cititori [oho! Bun aşa!] şi sper să revin cât de repede cu un altul. Blonde. loves you.

Un alt post.

Simt nevoia acută de-a mă plânge. Nu mai am timp să fac nimic. Încerc să fac orice lucru: să citesc, să mai cânt la chitară, să mă mai uit la televizor, dar din păcate nu găsesc timp pentru nimic. Încerc din răsputeri să-mi fac timp dormind din ce în ce mai puţin, dar cine ştie cât o să mai rezist în ritmul ăsta? Şcoala îmi ocupă deja aproximativ jumătate de zi, cu tot cu drumul şi pierderea de vreme în jurul şcolii dinainte şi de după ore. Nu mai apuc să vorbesc cu nimeni, încep să uit lucruri relativ importante, nu mai reuşesc să mă concentrez la învăţat, nici măcar să îmi fac temele nu mai am timp. Pentru că se scurge prea repede; parcă mai ieri era luni şi mă plângeam că a început săptămâna, că sunt obosită, că nu vreau, că n-am chef, prostii de genu’. Brusc s-a făcut vineri şi îmi dau seama că deja am weekend-ul full. Super. Va trebui să-mi fac o agendă, pentru că, pe bune, nu mai ştiu nici pe unde mi-a rămas capu’. În mod sigur undeva în vară, când nu aveam nicio grijă. Eram doar eu cu mine pentru mine, ştiam ce am de făcut, ce vreau să fac, ce pot să fac, aveam timp berechet să fac de toate; acum realizez că nu făceam nimic. Stăteam şi ardeam gazu’ zilnic pe afară. Nu pot să spun că nu m-am distrat, din contră, a fost una din cele mai frumoase veri ale mele. Dar eram relaxată. Acum sunt mai stresată decât eram înainte de examenele alea din a 8-a, ceea ce e destul de rău.

Titlul e total neinspirat, ştiu asta, nici nu m-am sinchisit să găsesc un titlu bun. Toată inspiraţia îmi vine după ora 3, iar tot ce îmi vine în minte scriu pe telefon. Am draft-uri întregi în telefon, absolut inutile. De fapt, probabil că ar constitui nişte post-uri drăguţe, dar nu am nici starea, nici timpul necesare să le copiez. Şi pe blog am o grămadă de draft-uri, dar cine se mai uită prin ele? Eu cu siguranţă nu. Aştept ziua în care o să mă ţin ca lumea de un post, mai exact unul reuşit, nu aberaţiile inutile de zi cu zi pe care le vedeţi pe aici. Până atunci, noi să fim sănătoşi. Nu vreau să ştiu cum o să fie prima vacanţă pentru mine. Oscilez între binecuvântarea de-a face tot ce n-am făcut de când a început şcoala şi binecuvântarea de a dormi 15 ore fără să sune alarma cretină a telefonului. Sper totuşi ca în acel moment să merg pe prima variantă. Şi după ce că toate astea se petrec simultan în viaţa mea, mai realizez şi spre sfârşitul weekend-ului că mai am temă şi la aia, şi la cealaltă şi mă apuc să le fac pe toate în ultimul moment. Învăţ pe bune, recit lecţiile ca pe Eminescu şi constat că nu mai ştiu nimic după 30 de minute. Toată situaţia asta mă dărâmă, chiar nu mai sunt în stare de nimic? Probabil că ar trebui să încep să mă culc la 4 şi să mă trezesc la 6, ca să apuc să fac tot ce nu reuşesc să fac cât timp e lumină afară. Tocmai am realizat că am mai multe teme decât mă aşteptam. Ar trebui să mă apuc de ele, din moment ce mâine am treabă cam toată ziua. Şi mai stau cam o oră, maxim 2 la calculator, după care mai citesc puţin şi după mă apuc de teme. Da, ştiu, sună promiţător din moment ce ceasul meu îmi spune că este 22:57, deja îmi imaginez cum o să adorm pe caietul de GMB.

Lăsând asta la o parte, mi se întâmplă lucruri ciudate în ultima vreme. Lucruri la care mereu am visat dar puteam să jur că n-o să mi se întâmple niciodată. Ei, oricum ar fi, prostia din România încă mă uimeşte. În ciuda faptului că este un lucru ştiut că nu are limite, cred că fiecare îşi imagina o oarecare graniţă – ei bine, nu. Nu are absolut nicio limită. Se pare că piţipoancele frustrate şi obsedate de comentarii şi de număr de prieteni s-au mutat pe Facebook. Nu dau nume, nu dau exemple. Spun doar că văd aceleaşi balene eşuate, aceleaşi mascate cu roz şi negru, aceleaşi ţoape îngâmfate, de piţipoance sub acoperire nu mai vorbesc. Iniţial, m-am gândit că Facebook-ul are standarde şi impune anumite lucruri care nu mai există la hi5. Greşit. Toată prostimea, toată ţărănimea, s-a luat după turmă şi şi-a mutat hi5-ul pe Facebook. Toate frumoasele şi toţi valoroşii, cu o nouă şi sofisticată înfăţişare, acum pe Facebook! Căutaţi pe Facebook “pryntesa” să vedeţi ce găsiţi. Am avut curiozitatea de a vedea câte “pryntese” avem pe cel mai căutat site dedicat socializării. E bine măcar că pe Facebook s-a respectat cât de cât chestia cu numele real, în timp ce pe hi5, citind numele cuiva afli şi ce face, în mod sigur afli şi ce mănâncă, ce-i place şi ce nu, pe cine iubeşte sau urăşte, ce a făcut în viaţă, realizări, eşecuri, pasiuni, număr de relaţii, eventual adresa şi numărul de telefon – cam asta e situaţia actuală. Şi având în vedere că pe hi5 găseşti poze cu toate părţile corpului afişate în diverse albume, nu mai trebuie decât să stabiliţi data, ora şi locul. Oricum ar fi, lumea asta se duce de râpă. Am ajuns până aici ca să decădem din nou. Sună atât de bine.

Îmi place că noi, oamenii, când vedem pe cineva făcând o prostie, simţim nevoia să încercăm şi noi. Ne place, ne amuză, superb. Asta după ce am zis că x e prost că a făcut asta. Trageţi voi concluziile [cine se simte, problema lui/ei].

Aşa că după ce m-am mai plâns puţin de prostia din România şi de propriile probleme, ar fi cazul să menţionez sistemul. Păi, hai să vedem de unde pornesc toate lucrurile astea. Întâi cea cu lipsa de timp: vă spun sincer că nu sunt singura care se plânge de lipsa timpului. Şi asta din cauza sistemului de învăţământ defect. În primul rând, după părerea mea, toţi elevii ar trebui să-şi aleagă programul indiferent de instituţia de învăţământ, pentru că până la urmă, poate eu sunt extrem de matinală şi pot să mă trezesc la 5 ca să fiu la 7 jumate la şcoală, dar poate sunt elevi care nu pot să se trezească la o oră atât de matinală, indiferent câte alarme pun să sune simultan. În al doilea rând, atâtea ore de toceală sunt de-a dreptul obositoare, chiar dacă scriem, vorbim sau doar ascultăm ce ne spun profii. Aş fi preferat să facem şcoală şi sâmbăta, dar să facem zilnic 4-5 ore, decât să avem 6-7 ore în fiecare zi, 5 zile din 7. În al treilea rând, multe materii, mie personal, mi se par inutile, aşa că ar trebui să ne putem alege ce ore vrem să facem – probabil că toţi ştiţi că sunt ţări în care sunt 2-3 materii obligatorii, iar pe restul şi le aleg elevii. Maximul la ei este de 8 ore pe zi cu tot cu prânzul [care durează cel puţin 2 ore], iar orarul este acelaşi în fiecare zi, însă aprofundează materiile respective. Pentru orice alt subiect i-ar putea interesa, au biblioteca la dispoziţie întreaga zi. În altă ordine de idei, suntem cei mai munciţi fără folos. Nu înţeleg de ce ne încăpăţânăm să rămânem cu sistemul ăsta idiot, probabil pentru că e o idee de-a românilor şi la începuturile ei suna destul de bine. Până au zis “hai să le mai băgăm pe gât prostii, că sigur mai duc”. Aşa am ajuns eu să fac logică, o materie absolut inutilă, pentru că nu studiem logica pe care o utilizăm în viaţa de zi cu zi, noi studiem logica unor filosofi dubioşi [mărul e măr – pe buneee?!]. O altă materie ciudată e religia, pentru că ni se vorbeşte atât de mult despre un lucru de care nimeni nu e 100% sigur, dar e o idee pe care toată lumea o susţine: Dumnezeu există şi ne veghează şi ne pedepseşte şi blaa bla. Nu încerc să întorc oamenii împotriva lui Dumnezeu, vreau doar să deschid ochii oamenilor, să le arăt că nu ştie nimeni dacă Dumnezeu într-adevăr există sau nu, pentru că nu l-a cunoscut nimeni personal. Da, apare în Biblie, dar sincer nu cred că a găsit cineva Narnia într-un dulap, dacă înţelegeţi la ce mă refer. Ar mai fi foarte multe materii care nu necesită o oră întreagă [poate chiar mai multe], în fiecare săptămână pentru a fi predate, înţelese sau cunoscute.

Problema cu turma, cu piţipoancele şi cocalarii şi ce mai vreţi voi nu are leac, din păcate. Pentru că de când ne naştem, ni se impune să ne luăm unii după alţii. Trebuie să urmăm nişte tradiţii. Dacă întrebăm “de ce?” ne alegem cu nişte priviri fulgerătoare şi un răspuns nul: “pentru că trebuie”. Nu ştim de ce, nu prea ne interesează. Aşa trebuie, deci aşa facem. Facem aşa “că aşa fac şi ceilalţi”. O altă chestie e aia cu luatul drept model. Când un copil nu este cuminte, i se dă ca model un coleg de la şcoală: “uite, x e cuminte, ia note mari. Tu de ce nu eşti ca x?”. Pun pariu că de multe ori aţi vrut să le-o întoarceţi cu o replică de genu’ “x e un nesimţit, mereu ne fură mâncarea şi apa, mereu ne strică pixurile”, însă aţi băgat capul în pământ şi aţi luat exemplu de la x. O săptămână mai târziu, eraţi prieteni la cataramă, iar două săptămâni mai târziu, dacă nu aveaţi aspecte fizice diferite, lumea v-ar fi confundat. O altă problemă e uniforma. Lăudaţi uniforma, dar nu sunteţi de acord cu turma. Păi, uniforma este exact cea care dă elevilor aspectul de turmă. Toţi arată la fel. Unde e personalitatea, unde e identitatea?

Am aberat destul de mult, se pare că am trecut de 1500 de cuvinte, aşa că mai bine închei post-ul şi mă apuc de citit. Păi, sper să-mi vină vreo idee cât de curând, pentru ca blog-ul meu să supravieţuiască.

Friendship.

Astăzi, unul din cei mai buni prieteni ai mei, Paul, împlineşte 18 ani şi cu ocazia asta îi dedic un post. Mersi că m-ai ajutat mereu, că m-ai ascultat când mă plângeam, că mi-ai dat sfaturi când am avut nevoie şi că m-ai corectat când nu aveam dreptate, pentru că asta face un prieten adevărat. Ai ştiut să mă asculţi, ai ştiut să mă sfătuieşti, ai ştiut să fii acolo pentru mine, lucru pe care puţini l-au făcut şi asta face diferenţa dintre prieteni adevăraţi şi simpli prieteni. Tu ai fost cel care, în ciuda căldurii, m-a cărat tot IOR-ul [nu se spune de ce, dar nu cred că ţi-a fost uşor], tu eşti cel care de fiecare dată când mă vede mă ia în braţe şi mă întreabă ce fac [evident, nu acea întrebare pusă din politeţe la care mereu se răspunde cu “bine”], el e cel care a dat de băut azi [evident că a dat], el e cel care m-a suportat şi m-a ascultat şi m-a ajutat. La mulţi ani şi nu uita că Blonda te iubeşte!

Best.

Am tot zis să mai scriu un post, so here I am. De când a început şcoala am fost cam ocupată şi am scris printre picături, deşi ziceam că mă ţin ca lumea de blog. Faza e că nici idei nu am şi voi nu îmi daţi nicio idee. După ce am scris post-ul “Orice… ?” am primit răspunsuri la fel de incomplete. “Scrie de orice îţi place sau nu îţi place”, “vorbeşte despre X” etc. Pentru toţi cei care au idei de genu’, vreau să ştiţi că nu îmi place să vorbesc de cineva anume, e un fel de bârfă. Este exact ceea ce vedem la televizor, în ziare sau în reviste… Oameni criticând alţi oameni. Nu cred că e cineva în stare să critice pe altcineva, de-asta eu nu o fac. Nu o să mă vedeţi criticând pe cineva pe blog-ul ăsta. Şi cu asta am spus ce aveam de spus pe tema asta.

Despre “ce îmi place, ce nu îmi place” vorbesc mereu. Şi asta se face pe blog-uri, în general. Nu prea am idei acum, încerc să formulez dar nu îmi ies frazele cum aş vrea eu. Nu sunt foarte atentă la ce scriu pentru că mi-am propus un maraton Shane Dawson in seara asta [e genial tipu’] şi mi-e greu să mă concentrez asupra altor activităţi. Mă enervează faptul că nu mai am timp să fac nimic în ultimul timp… Şcoala îmi ocupă cea mai mare parte a timpului, iar dormitul şi mâncatul ocupă cealaltă parte. Am încercat să găsesc un mod de a câştiga timp pentru alte lucruri, cum ar fi cititul, chitara, filmele… Soluţia mea a fost destul de simplă: mă culc la 4, mă trezesc la 6, dar în primul rând rezist cu greu până la 4, iar în al doilea rând nu reuşesc să mă trezesc la 6. Şi pe lângă asta, nu pot să mă dau jos din pat imediat ce m-am trezit. Am nevoie de cel puţin o jumătate de oră ca să-mi adun puterile şi să mă dau jos din pat.

O altă chestie în ultimul timp care mă calcă pe coadă e vremea. N-am o problemă cu faptul că e înnorat sau frig sau că plouă, că ninge sau că e caniculă. De ieşit tot ies afară, de distrat tot mă distrez. Dar e de-a dreptul deprimantă vremea. Pe mine nu mă afectează vremea nasoală, dar să văd în jurul meu oameni plouaţi [şi la propriu, şi la figurat] mă deprimă.

Mă tot gândesc la ceva, nu reuşesc să-mi dau seama la ce. Orice ar fi, mă stresează. Mă gândesc la ce şi cum o să fie, mă gândesc că am muzica asta în telefon de prea mult timp, mă gândesc că e prea mişto la liceu ca să ţină aşa în toţi cei 4 ani, mă gândesc la ce a fost, dar şi la ce va fi, parcă tot aştept să-mi spună cineva ce să fac şi când şi cum, anumite persoane mi-au trădat încrederea şi habar nu am ce mai urmează [sincer, am momente în care aş vrea să ştiu].

Am scris 500 de cuvinte, dar simt că am bătut câmpii aiurea. Vreau vreme bună, vreau timp liber, să mă duc în lume şi să fac poze, să citesc, să mă relaxez, să fie totul monoton şi totuşi atât de plăcut şi relaxant, cum era în vară. Să stau pe plajă şi să desenez, sau să mă uit la apus şi să beau un frappe rece ca gheaţa, să mă uit la 90210 sau să scriu post-uri kilometrice pe blog, să îmi pun la încercare imaginaţia, să mă uit la filme cu happy ending, să îmi meargă netu’ ca lumea, să visez pe melodii de la Def Leppard, Warrant, Guns’N’Roses, Depeche Mode şi multe alte formaţii nemuritoare, să citesc cărţi de dragoste, să râd cu Şoarece de orice ne trece prin minte, mi-e dor să stau întinsă în iarbă în IOR şi să uit de tot, să mă desprind de toată prostia din lumea asta. Ştiu că vreau prea multe, dar chiar îmi e dor de momentele alea.

Păi, nu prea mai am ce să mai scriu, următorul post mâine. Până atunci, aveţi grijă de voi. Blonde.

Orice… ?

Mi s-a cerut să mai scriu. Am întrebat ce. Mi s-a răspuns “orice…” sub forma unei întrebări. Aşa că vă întreb: ce orice vreţi să scriu? Adică, fiţi şi voi mai precişi când cereţi ceva cuiva. Îmi imaginez şi eu că atunci când mergeţi la magazin nu cereţi “orice… ?”, pentru că sunt sigură că nu vă trebuie chiar orice din magazin. Şi o să îmi spuneţi, probabil, că nu contează ce citiţi, citiţi de plăcere. Ştiu asta, credeţi-mă că le am cu cititul, singura chestie e că e de preferat să citiţi ceva care vă şi foloseşte. Că bănuiesc că toţi ştiţi să citiţi, şi din moment ce ştiţi, înseamnă că aţi trecut de faza aia infantilă cu “citesc de plăcere”. Da mă, plăcerea ca plăcerea, dar una e să citeşti un thriller şi alta e să citeşti o chestie siropoasă. La fel, una e să citeşti ziarele lu’ Băsescu şi alta e să citeşti blogu’ blondei. Şi bănuiesc că sunt pe puţin 5 subiecte pe care aţi fi vrut să le dezbat şi nu le-am dezbătut, sau 5 idei de poveşti, sau 5 review-uri pe care aţi vrea să le scot dintre draft-uri şi să le postez, şi sunt sigură că ar mai fi vreo 5 lucruri pe care mi le-aţi spune [înjurături de mamă, de tată, de familion în general, după neamu’, rasa, poate chiar strămoşii…], dar bănuiesc că sunteţi ori prea timizi ca să spuneţi CE VREŢI SĂ VEDEŢI PE BLOGU’ ĂSTA, ceea ce nu cred, ori nu le aveţi cu formulatu’. Ori chiar n-am cititori [deşi din câte am observat, în ultimele 2 săptămâni am avut puţin mai mulţi vizitatori decât de obicei; mă rog, aşa m-au minţit ăştia de la WordPress în Weekly Stats], ceea ce nu ar fi extrem de surprinzător, mai degrabă tragic că am rupt tastele pe aici pentru mine [să sperăm totuşi că nu e cazul]. Deci, pe viitor, încercaţi să spuneţi “frate, vreau să scrii despre …” şi evitaţi pe cât posibil cuvântul “orice”, cu sau fără puncte de suspensie; de asemenea, cu sau fără semn de întrebare.

După cum am mai spus, cât de curând o să răsară două post-uri noi, încă lucrez la ele deci mai aveţi ceva de aşteptat. Şi pe lângă asta, o să încep nişte review-uri ale unor blog-uri, încă nu spun ce blog-uri şi cum o să fie, pentru că nici măcar eu nu ştiu [încă]. Aştept idei, subiecte, înjurături, orice simţiţi că trebuie să-mi spuneţi [în limita bunului simţ].

Şi e prima şi ultima oară când scriu “orice… ?”. Am zis.

With love, Blonde.